eu sunt un prost!

9 10 2013

da’ nici cu ei nu mi-e rusine.

n-am sa iau niciodata Nobelul. imi vad lungul nasului si nu pretind nici macar un loc in academie. totusi, stiu cateva lucruri si am pretentia ca, macar pe alea, le-am inteles.

am citit si chiar am transcris, poate l-oi pricepe!, unicul punct de pe ordinea de zi a sedintei Consiliului Local Oradea, sedinta extraordinara, programata sa aibe loc pe 12 octombrie, taman de ziua orasului nostru aproape milenar.

lecturati si domniile voastre, poate veti pricepe mai mult si mai bine. “Poiect de hotarare si raport de specialitate privind aprobarea demararii procesului de pregatire a unui proiect strategic integrat la nivelul municipiului Oradea si a spatiului peri-urban ce ar urma sa fie finantat in perioada de programare 2014-2020”.

nu pricep. de fapt, ce vor sa faca? mai ridica o parcare cu etaj, muta cursul Crisului, ne dau – in sfarsti! – caldura…?

da, unii mai ageri ar putea sa observe ca, probabil, este vorba de obtinerea unui aviz de principiu, necesar pregatirii unui oarecare proiect. dar si ei, cred, au sa fie de acord cu mine ca o exprimare mai lipsita de continut cu greu poti afla.

citesti si te crucesti! sa fie indolenta, incompetenta, limbaj de lemn institutionalizat?

se tot vorbeste despre implicarea cetateanului, despre transparenta decizionala si despre buna guvernare dar astea sunt vise, daca nici macar de exercitiul elementar al unei comunicari coerente si inteligibile nu suntem capabili.

intre teorie, standarde europene, deziderate generoase si realitatea de zi cu zi distanta e astronomica. cum sa implici omul de rand in treburile administratiei cand, pentru el, astia vorbesc pasareasca?

Advertisements




e frig in case, domnule primar!

4 10 2013

Oradea, noaptea de 3 spre 4 octombrie 2013. temperatura in exterior a ajuns la -1 grad. nici in casele oradenilor n-a fost mult mai bine.

desi e frig de cateva zile, reprezentantii CET se fac ca ploua cu soare. ma si intreb, oare toti stabii Oradiei stau la case cu centrala propire? oare primarul Ilie Bolojan, despre care se stie ca locuieste intr-un bloc de langa Piata Mare, dardaie si el in apartamentul sau proletar?

culmea e ca masura asta inteleapta vine tocmai dupa ce multi oradeni au fost legati de CET, printr-o discutabila decizie monopolista a administratiei.

pana la urma ce-mi pasa unde tremura primarul? eu fac cuie sub doua plapume. aseara m-am varat in pat, fiindca in casa nu era de stat. parca m-as fi intors in timp 30 de ani. numai pe vremea lui Ceausescu am mai dardait in halul asta acasa. ma si mir ca nu s-au adunat inca oradenii in fata primariei sa ceara caldura si apa calda. doar le platesc, ce naiba! spritul civic nu se vede, e negru, de nespalare, si a inghetat, de frig.

regie subordonata primariei Oradea, termocentralele ofera servicii mai scumpe si mai proaste ca niciodata. chiar nu ma intereseaza explicatiile: restante, subventii, gaze… pentru cat sunt de scump platite, prestatiile CET sunt execrabile! ei, dar cand vine vorba sa “taie” restantierii, domnii de la CET sunt adevarati zbiri. orice institutie care se respecta, oriunde in lume, este atenta la nevoile clientilor ei, numai la noi termocentrala masoara temperatura din case si zice ca e cea de afara.

nu pot sa inteleg cum e posibil sa te prinda toamna cu tevile p’afara si ca depozitele de carbune sunt aproape goale?

vestea “buna” e ca, nici in zilele ce vin, cartierul Rogerius nu va avea caldura. si, partial, nici apa calda. nici o baie nu poti sa faci, sa te mai incalzesti! la mijloc de octombrie, Termoficarea ne vrea reci de-a binelea si tepeni. in fata acestor grave disfunctiuni ale sistemului dom’ primar tace chitic. nu e Ilie Bolojan omul care sa isi puna cenusa in cap. el isi asuma numai meritele. bun, rau, cum o fi fost el, pe vremea lui Filip asa ceva nu s-a intamplat.

noroc ca, daca e cum zic meteorologii, se va indura Dumnezeu Sfantu’ de noi sa mai incalzeasca vremea, ca de la astia nu ai ce astepta. pe cat de bune le sunt serviciile, pe atat de multa e si responsabilitatea.

in loc de PS. nu am caldura, apa calda vine din cand in cand si totusi factura e la fel de mare luna de luna. sa mor (de frig) daca mai pricep ceva!





H2O OOOOOO!

26 09 2013

am strans ceva curaj ca sa scriu aceste randuri. asta fiindca, nu e mult de atunci, un amic dintre cei de pe fb m-a bestelit nu gluma fiinda am indraznit sa ma plang, in scris si in spatiul virtual, ca trebuie mai intai sa umplu o vana cu apa rece ca sa ma pot si eu bucura de o baie fierbinte. criticul, de buna seama, om cu dare de mana, lasa de inteles ori mie asa mi s-a parut ca m-as calici acolo la cativa leuti. sa-mi fie rusine!

ei bine, d’aia am rabdat luni, am tacut marti, am ridcat din umeri miercuri… dar pana cand tovarase primar, pana cand?!

in orasul a carei administratie este ilustru condusa de primarul Ilie Bolojan, CET-ul isi bate joc de mine. in schimb, eu nu-i dau cu flit companiei. din contra, imi platesc, discplinat, luna de luna, cheltuielile de intretinere.

luni dimineata, la prima ora. apa calda are culoarea cafelei, apa rece e exact la fel, doar paca-i mai groasa. are caimac! curge si curge, o jumatate de ora. nicio modificare la parametrii de culoare. la bani nici nu ma mai gandesc, ca, deh, nu indraznesc, da’ stau si ma uit ca prostu’ in cada plina de mal. tai, in gand de pe lista, dusul, cafeaua, spalatul pe dinti… “macar sa mananc ceva, poate s-o mai limpezi intre timp…”. si vasele, vasele cu ce le spal? asa, dintr-o singura miscare, le-am rezolvat pe toate. aproape. nu ma rabd sa nu-mi arunc totusi niste apa pe ochi si constat ca lichidul colorat si urat mirositor furnizat de la CET, pe bani, are un exceptional efect autobronzant. solar la mine acasa! asta confort! asta oras european! sa civilizatia de ciuda, nu alta.

sa zica lumea ca as avea cine stie ce nostalgii sau poate m-a lovit amnezia, dar parca si in “celalalt regim” se tot schimbau tevi, insa nu era chiar asa.

marti problema s-a rezolvat. nu mai curge apa… de nicio culoare. mai Ilie, sa traiesti si la mai mare!

miercuri seara, asa pe la 11, din nou. niciun strop de apa. nici un picur, asa cat sa te clatesti dupa ce te-ai spalat pe dinti. nici calda, nici rece. nimic! ioc! nula! sa nu te iei de cap? nu. ca nu da bine sa fii contra stapanirii. zici multumesc si taci. sau mai bine taci de la inceput, ca nu cumva sa se interpreteze ca ai fost ironic.

mi-au mai zis unii c-as fi “cu capul”. bine. nu am cu nimeni nimic, in cazul asta era un spirit de gluma pe care nu l-au inteles. ca cap sau fara, civilizatia urbana tot la robinet incepe. da’ cum sa-i spui asta unuia care a crescut cu buda in fundu’ curtii? in disperare de situatie, mi-am clatit gura cu lapte. era singurul lichid din frigider. apoi, toata noaptea, m-am intrebat daca, din cauza asta, numarul bacteriilor din gura nu cumva creste, anuland efectul pastei de dinti?

nu tu spalat, nu tu dormit… acu’ astept cu emotie sezonul rece. la cum merg lucrurile si dupa vestile ingrijoratoare care se tot aud dinspre CET ma gandesc daca nu ar fi bine sa-mi pun o soba si sa incep de pe acum sa adun lemne.

a fost joi dimineata. uraaa! avem apa, cu noroi, rugina si pietris… lichidul de la robinet are o culoare de nu-ti vine sa apropii varful degetului de el. in plus, e si rece. peste tot!

si povestea continua.

eu platesc. 

tot eu ma zgarcesc.

eu sunt cu capul.

si primarul munceste pe rupte… saracul.

“ce oras frumos!”.





in sfarsit!

21 09 2013

e important sa salvam Rosia Montana. da, stiu, aceasta afirmatie e deja un loc comun. dar bine ca ne-am apucat, in sfarsit!, sa facem ceva impreuna. bine ca, in sfarsit, avem si noi romanii un proiect comun care sa ne aduca aproape, pentru care sa strigam, sa fluieram, sa iesim din case… sigur, nu suntem chiar toti de aceeasi parte a baricadei, dar e bine ca, in sfarsit, ne-am amintit ca suntem oameni si ca, impreuna, putem mai mult decat separati. cred ca regasirea sentimentului de solidaritate poate fi, in ultima instanta, cel mai important castig al fiecarui participant, indiferent de opiniile sale politice sau de cum se pozitioneaza in “conflictul” capitalism-anticapitalism. poate vor intelege si oameni ca Ilie Bolojan ca societatea civila nu e tocmai o notiune abstracta, din manualul de stiinte politice, si poate vom pricepe si noi, oradenii, ca impreuna putem face ceva si pentru orasul nostru.

da, aici, acasa, mizele pot parea mai mici. un palc de copaci, o mana de maidanezi, cateva sute de lei in plus la incalzire nu par a fi subiecte care sa-i scoata din case pe locuitorii Oradiei. cineva se declara chiar mirat, suparat chiar, ca “ati iesit pentru Rosia Montana si n-ati facut nimic pentru Oradea, pentru voi!”. eu zic ca acest alturism e frumos si cred ca e important ca, in sfarsit, am iesit. reinvatam solidaritatea. poate vom intelege ca se poate si, poate, ne mai vedem, nu?

recunosc, nu ma numar printre protestatarii de fiecare zi dar, de fiecare data cand am fost acolo, am avut placutul sentiment ca fac parte dintr-un grup de oameni care adera la valori postmateriale. uite ca mai sunt pe lumea asta oameni care, in ciuda greutatilor materiale devenite cotidiene, pot sa spere si sa vrea mai mult de la viata si de la societatea in care traiesc. mai sunt romani care nu vor musai pensie de stat si ajutor social dar tin la Romania curata si intreaga. mai exista oameni care cred ca un munte, o vale, o padure… valoreaza mai mult decat scrie in scriptele de inventar de la Resurse Minerale, de la primarie sau de la ocolul silvic. sunt inca din aceia care cred ca poate exista si o alta stare de bine decat cea (iluzorie pana la urma, cred eu) pe care poti sa ti-o cumperi cu bani. pentru ca “aurul nu se poate bea!”. deci, nu e totul pierdut.

e incurajator si reconfortant sa stii ca nu esti singur, ca nu este “tampitul” care isi cauta morile de vant fiindca nu are cu cine se bate, ca sunt si altii care gandesc “altfel”, ca bunul simt mai exista pe undeva. privesti la cei din jur si e imposibil sa nu-i simti aproape. sunt alaturi de tine si sunt fratii tai. cand impartasesti aceleasi idealuri cu cineva nu poti sa nu il iubesti.

am sa mai merg la manifestatiile celor care isi propun sa salveze Rosia Montana. nici nu stiu ce pierd cei care stau in casa, cei care ne simpatizeaza de pe margine. e ca la biserica, nu poti spune ca apartii unei comunitati atata timp cat nu iti hranesti idealurile in comuniune cu aceasta. poate multimea are si asupra noastra un efect nivelator dar e important ca, macar pentru un timp, putem sa renuntam la o particica din noi insine, pentru a fi si mai puternici impreuna. e un fel de sacrificiu pe care trebuie sa stii sa il asumi.

daca nu ar fi existat Rosia Montana trebuia inventata. in primul rand, pentru noi oamenii acestei tari care parea pierduta. in al doilea rand, pentru politicienii ei care, de acum inainte, nu mai au dreptul sa ne ia de prosti si care ar trebui sa invete lectia responsabilitatii. nu poti sa spui una cand esti in opozitie si sa faci, taman pe dos, dupa ce ai ajuns la putere. sau nu ar trebui sa poti face asta fara a ramane nepedepsit. minciuna nu trebuie trecuta cu vederea.

cei ce stau acasa pierd, de fiecare data!, cate putin din toate acestea si mult mai mult decat atat. asa poate sa iti scape intalnirea cu prieteni pe care credeai ca i-ai uitat si care, fiind acolo, iti reamintesc, prin simpla prezenta, ca odinioara impartaseati aceleasi vise. si iata, ce minune, nici tu nici ei nu le-ati uitat! cel putin nu chiar pe toate… din prea mult comfort poti rata bucuria de a apartine unei anumite comunitati, din comoditate te poti instraina de lume si de tine insuti. e pacat sa nu te intorci la lumea aceea, buna si vie, care – ce-i drept prea rar – da totusi semne ca exista. si asta, in sfarsit!, e ceva! ceva mai mult decat nimicul care risca sa creasca in noi fiindca uneori ne complacem in a fi singuri.

ne vedem la Rosia Monatana, oriunde se afla aceasta!





un monopol pe presa?!

12 09 2013

privesc pe fereastra si inima mi se umple de amaraciune. pe platoul din spatele blocului, se aduna tot mai multe chioscuri de ziare scoase din uz. deja sunt sapte. asta inseamna ca sapte locuri din Oradea, locuri de unde concetatenii mei isi cumparau ziare, au disparut. eu sunt una dintre victime. chioscul de unde imi procuram revista saptamanala s-a inchis chiar azi.

s-ar putea sa ma insel, dar impresia mea e ca, la nivel local, se desfasoara o discreta, dar brutala, agresiune asupra presei. pot sa inteleg ca “ziarele se muta pe net”. dar mi-e greu sa accept ca ziarele vor deveni un produs tot mai greu accesibil. asta ne e nicidecum o masura care sa sustina piata presei, din contra!

faptul ca azi chioscurile de ziare “pleaca” nu pare a fi decat o noua rafuiala dintr-un mai larg razboi impotriva presei. din scenariu, cred eu, a facut candva parte chiar si o deloc subtila “epurare” a jurnalistilor incomozi. dar asta e alta poveste…

prima batalie impotriva vanzatorilor de ziare a avut ca obiect chioscurile si, din pacate, se leaga tot de luminoasa administratie Bolojan.

acum urmeaza instituirea unui monopol? nu cred ca chioscurile dispar, unul cate unul, si ca aceasta e pura coincidenta. asta se intampla tocmai acum cand urmeaza sa aiba loc o noua licitatie pentru peticelele de trotuar unde erau amplasate aceste chioscuri.

acesti oameni, ramasi fara loc de munca, sunt o alta generatie de someri “made by Ilie Bolojan”. dar despre ei nu vorbeste nimeni, asa cum o face despre “miile” de locuri de munca creeate in Parcul Industrial… oamenii acestia, ramasi pe drumuri, susotesc despre un tratament preferential, acordat unei anume firme. unii dintre somerii de maine au investit mii de euro in chioscurile ridicate acum de stapanire. au facut asta cu speranta ca vor avea o sursa de venit. acum Primaria le ridica investitia si, o data cu ea, le suspenda viitorul!

oamenii recunosc ca au adunat niste datorii. dar adauga ca, atunci cand s-au dus sa plateasca, s-au izbit de un zid la relei vointe. li s-a spus ca ar fi prea tarziu si ca isi vor pierde dreptul a ocupa domeniul public.

stau si ma intreb daca vom ajunge sa citim numai ce vrea primaria?

va exista un singur ziar, al Primariei.

un post de radio care va difuza numai cantece “patriotice”.

si o televiziune, daca ea deja nu exista?, care in jurnalele de stiri si emisiuni dedicate va proslavi activitatea neobosita a “iubitului” conducator.

ceea ce ma mira pe mine e faptul ca, in conditiile in care sunt scosi de pe piata, tocmai cei ce vand produsul muncii sale, presa locala tace! nimeni nu ia atitudine, chiar daca cineva ii ia, practic, blidul de la gura. oare s-a reinstaurat dictatura fricii?

voi astia care cititi ziare, cati mai cititi, de unde o sa va cumparati maine gazeta preferata?





stapanire cu girofar

9 09 2013

iar?!

duminica, in jurul orei patru, pe la Osorhei, venea de catre Oradea mare o “ditamai” coloana oficiala. in fata, masina politiei, cu sirena si girofar. dupa, un ditamai autoturismul de tenen, inmatriculat tot la MAI, gonea si el orbindu-ne cu farurile aprinse si girofarul albastru din dotare.

nu stiu cine sa fi fost personajul atat de grabit si de important incat a bagat spaima in toate babele de pe sate. presupun doar ca la bord trebuie sa se fi aflat un numar important de activisti pesedisti, cu d-na ministru Rovana Plumb si onorabilele ei gazde: colegii de partid, Claudiu Pop & Ioan Mang. dupa cum reiese din presa zilei, stimabilii ar fi participat la o inaugurare pe la Holcim. ma rog, sa fie sanatosi!

problema mea este ca, daca nu ma inseala memoria, acum niste ani, sa fi fost pe vremea lui Emil Constantinescu, s-a facut mare tapaj pe tema masinilor cu girofar si a coloanelor oficiale. sirenele au fost scoase atunci – oficial – din uz.

poate ca timpul a trecut, poate ca “prevederile in vigoare” au fost date uitarii, da’ cu obrazul cum ramane?

ce sa intelegi de aici? ca s-au intors baronii? ca suntem sfidati, calcati si deranjati din “inaltul” coloanelor oficiale?

avem niste drumuri de iti e mila de tine si masina ta sa te aventurezi pe ele. pe de cealata parte, stabii dispretuiesc gropile si gravitatia gonind ca niste nebuni. de parca pentru ei craterele din asfalt nici n-ar exista. sigur, le da mana, pica mertzanu’, scoatem din garaj jeepanu’! doar sunt masinile statului…

asa e viata! fiecare cu criza lui. noi ducem greul crizei economice, ei sunt in permanenta recesiune a bunului simt.





eu sunt un caine!

6 09 2013

stiu cativa primari care pariez ca isi ascut, macar in vis, coasa, barda si securea, cu gandul ca, azi, maine, se da liber la eutanasierea in masa a cainilor fara stapan. cei mai multi dintre ei gandesc simplu, daca nu chiar rudimentar, ii omoram, facem atata economie la buget. in plus, nu vor mai fi probleme, ceea ce inseamna ca, poate, mai saltam un mandat. o viata, orice fel de viata, pentru un mandat, daca vreti, orice fel de mandat, mi se pare a fi o socoteala cinica, daca nu una de-a dreptul criminala.

eu vin si zic ca solutia nu e sa omori toti cainii. asta pentru simplul motiv ca, daca cineva ar decide sa decimeze un popor, pentru o crima savarsita de unul din stirpea sa, fapta s-ar chema genocid.

mai mult, adaposturile din Romania sunt niste lagare! nu stiu daca aia e viata pentru cainii de acolo, personal ma indoiesc ca e asa. dar, macar, e viata.

nu cainii sunt de vina ca s-a ajuns aici. in niciun caz nu toti cainii! sa fim sinceri, vina e a noastra, a oamenilor. dar pentru ca, la fel ca de atatea ori, nu ne putem confrunta cu propriile noastre vinovatii si temeri, recurgem la solutia cea mai simpla, crima.

cainele este, de mii de ani, fiinta sociala. atasat omului, el resimte ca pe o profunda drama lipsa unui stapan.

haituit permanent, infrigurat, infometat, singur… poate deveni violent. dar, sa fim sinceri macar o secunda, care dintre noi, in asemenea conditii, n-ar sari sa “muste”?

intreb, cati dintre cei care cer, cu glas tare, eutanasierea ar putea face asta cu mana lor? cati dintre acestia un iubit vreodata un caine (ca sa stie despre ce e vorba) sau, macar, se pot lauda ca au iubit un om? cati au incercat sa inteleaga, cel putin, deznadejdea din ochii unui maidanez parasit?

cat de repede uitam de “cel mai bun prieten al omului”! cat de iute ne strangem, noi oamenii, atunci cand e sa-i facem felul cuiva. ce sinistra solidaritate! nici nu mai recunosti haitele. cum trecem cu vederea ca suntem parasiti de semenii nostri, dar un caine nu ne-ar lasa niciodata. am si uitat sutele de exemple inaltatoare din istorie.

moartea unui copil atacat de caini e un tragic accident. dureros, dar nimic mai mult decat o sfasietoare intamplare. mult mai sinistra, incomparabil mai cruda e dimensiunea nebuneasca pe care presa a dat-o momentului. Rosia Montana nu mai exista. Parlamentul, Guvernul, Presedintia… nu mai lucreaza. toata tara boceste! nu e caineste, e de-a dreptul porcesc sa iti faci capital de pe urma mortii unui biet copil, indiferent ca esti politician sau post de televiziune.

in tot acest timp, luati de val, nici nu mai vrem sa stim care au fost circumstantele accidentului. nici nu ne intereseaza. am prins criminalul. “avea sange pe bot!”. uitam ca, poate, si bunica a fost de vina. sigur, ii este greu sa recunoasca. trecem cu vederea ca niste oameni erau responsabili pentru acei caini. nimic nu mai conteaza. aceasta sfasietoare intamplare este pe cale sa declanseze un “genocid”. asta fiindca, la fel ca si pe copil, nici pe caini nu-i mai apara nimeni.

mie turbarea asta imi aminteste cutremurator de romanul “imparatul mustelor”, scris de William Goldin. parca tot poporul si-a pierdut uzul ratiunii. solutia, unica solutie, e eutanasierea. oare?

si inca ceva, tot din povestea asta, am aflat ca avem legi pentru a “rezolva” situatia cainilor fara stapan, chiar mai multe. problema e ca nu le aplicam sau le aplicam romaneste, dupa bunul nostru plac sau dupa cum ne-o cer interesele noastre “economice”. dar despre asta nu se prea vorbeste. acum e important sa ascutim cutitele. va curge sange. ne vom simti razbunati. specia umana va fi salvata. dar, atentie, problema nu se va rezolva. intr-o zi, de undeva din cotloanele intunecate ale mintilor noastre, va tasni un alt dusman. caine sau nu, asa va fi.

ca sa fie clar ce vreau sa spun, mi-as permite sa licitez o declaratie a primarului Sorin Oprescu. daca viata mea l-ar putea aduce pe copil inapoi, mi-as da sufletul fara a pregeta o clipa. dar, din pacate, asta nu se poate intampla. si, cred, ca asa cum nu poti sa-ti schimbi viata cu moartea cuiva, nu poti nici sa iei viata cuiva in schimbul mortii altuia. pur si simplu pentru ca moartea are sinistra calitate de a face imposibila orice schimbare. cand nu mai negociezi cu destinul totul s-a sfarsit!

am sa inchei cu o trimitere la un comentariu citit azi pe facebook. cineva spunea ca, dupa prigoana cainilor, urmeaza prigoana pisicilor si dadea un exemplu din curtea blocului sau, aflat in Oradea. e foarte posibil. si, dupa prigoana pisicilor, urmeaza prigoana porumbeilor si tot asa mai departe, pana cand – din lipsa de alti inamici – vom ajunge sa ne omoram intre noi. pentru ca ura nu naste decat ura si pentru ca, cu voie sau luati de val, prea multi dintre noi am turnat prea multa patima in povestea asta care e trista din orice perspectiva a ei.

eu sunt un caine si scriu toate astea fiindca aspir sa fiu mai bun decat voi cei care va pretindeti OAMENI!